• Always here for you.❤️
  • contact@loreluxuriouslife.ro

Silvia. LUMINA VIE a IUBIRII DIVINE fie cu tine !

Silvia. LUMINA VIE a IUBIRII DIVINE fie cu tine !

1 An de Rescrie-ti Povestea!

Da, azi se implineste exact 1 an de cand Cristina, prietena mea s-a aventurat sa ia parte la o propunere cel putin nastrusnica. I-am propus sa isi aranjeze parul (Cristina e hairstylist),  am machiat-o si am încropit o sedinta foto. Eu, in calitate de fotograf.

Toate acestea fiind puse cap la cap, am început sa ii explic Cristinei dintr-o suflare ideea mea:

„- Scriem o poveste despre tine. Despre cum ai depășit obstacole in calatoria ta. Le arătam oamenilor ce faina esti si te oferim drept model. Ce zici?” Raspunsul ei? „Da, da si da!”

Stii despre norocul incepatorului, nu-i asa?! Inca ma urmareste, chiar acum cand trec prin proba cuceritorului (ala care se lupta cu dragoni, bla-bla!). Stii de ce? Pentru ca inima a ramas deschisa. Si nu vorbesc despre o anume inima, vorbesc in general despre inima umana si specific, a extraordinarelor care au ales sa isi Rescrie Povestea.

Rescrie-ti Povestea nu e un proiect sau concept nou. E ceea ce fac femeile acestui loc numit Pamant inca de la inceputul timpurilor. Singura diferenta si ceea ce a dus la aparitia acestui proiect e propria mea constientizare si obtinerea unei claritati care sa ma ajute sa vad in perspectiva lucrurile. Si nu doar asta, sa vad mai bine de cine sunt inconjurata.

Femeile de care am privilegiul sa fiu inconjurata poarta numele de Curaj, Determinare, Pasiune, Dorinta Arzatoare, Frumusete, Putere interioara, Libertate, Armonie, Echilibru, Creativitate si Unicitate. Da, cuvinte MARI pe care le-am regasit in fiecare femeie care si-a Rescris Povestea. Intr-un procent mai mare sau mai mic. Dar toate aceste calități sunt acolo, in fibra ființei lor. Unele sub forma de potential abia descoperit. Altele in plin avant.

Unice, Uimitoare, Uluitoare.

Acestea sunt femeile din Comunitatea Rescrie-ti Povestea.

Sunt recunoscatoare Voua, doamnelor. Celor care v-ati Rescris Povestea si voua care urmeaza sa o faceti. Stiu ca sunteti multe si va imbratisez cu gandul plin de iubire al inimii.

Si pentru ca azi sarbatorim o zi atat de valoroasa o vom face intr-adevar cum se cuvine! Prin ganduri pline de iubire ale inimii. Nu doresc sa influentez in nici un fel aceasta poveste pentru ca ea singura vorbeste pentru si de la Sine. Te voi insoti doar sa o parcurgi.

Stiu ca nu e intamplator aleasa (a nu se intelege gresit, nu eu am ales-o si nici Silvia, protagonista povestii, pur-si-simplu ne-a fost data aceasta intalnire 💖😊). Sunt recunoscatoare pentru ca aceasta e o poveste a viitorului stadiu catre care tind, si pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu sper sa il si ating, cel al invingatorului. Da, Silvia este cu adevarat o invingatoare. Ea nu s-a lasat niciodata invinsa de provocari, ea a imbratisat cu adevarat Viata. Am intrebat-o pe Silvia care e lectia cea mai importanta pe care a invatat-o in aceasta calatorie. Iata ce mi-a impartasit:

” Viata e doar un zbor intre doua infinituri. Cel mai important insa este SA CREZI in Divinitate si in tine. Sa ai certitudinea ca ingenuncherea este de scurta durata. Ca nu Dumnezeu este ce care ne pedepseste, ci noi, prin alegerile noastre gresite si indiferent cat de mult am rataci DRUMUL, la un moment dat, daca ne dorim, regasim acel DRUM de care ne-am ratacit. „Credinta ta te-a vindecat!”

Ma simt recunoscatoare fata de Dumnezeu pentru ca m-a ajutat sa inteleg la un moment dat ca suferintele nu au fost intamplatoare, ci cu scopul de a ma ajuta sa inteleg si sa ma inalt spiritual.

Cat despre frustrari? Nu, nu mai am frustrari si nici rani sangerande. Si cel mai important lucru: m-am vindecat de frici. Mai am si eu, ca orice om, deceptii, dar pot trece cu usurinta peste ele. Viata m-a „tabacit”.

Ce fac eu acum?! Fac exact ce m-a daruit Dumnezeu inca de la nastere: aduc zambetul pe buze celor aflati in necaz. Povestea pe care o vei citi, continua si este si mai interesanta. Am aflat ca stiu sa scriu abia in anul 2011…la varsta de 52 de ani. De ce am scris si pentru cine: pentru fiul meu si fetitele lui. Ii ajut pe ceilalti prin exemplul meu personal: Daca eu pot, poti si tu.

Ce fac eu acum…am renuntat la tot ceea ce am construit, am lasat averi in spate si am luat-o de la zero…Nu mai sunt femeia de afaceri, sunt doar un terapeut anonim din Baia-Mare…sunt om care a inteles ca misiunea lui este sa-i multumeasca lui Dumnezeu pentru sanatatea recapatata, ajutandu-i pe cei pe care Dumnezeu ii iubeste.

 

 

În luna mai 2011 am înţeles că trebuie să mă las în voia
lui Dumnezeu. Am primit un mesaj de la El. M-am lăsat în voia
simţirii, în voia eu-lui meu. Am citit cumva în suflet şi am
înţeles perfect. Am înţeles că trebuie să iau o hotărâre radicală.
Că trebuie să mă împac neapărat cu mine însămi, cu sinele
meu. Nu am stat mult pe gânduri. Am plecat grabnic într-un
lung şi anevoios pelerinaj prin ţară, la mănăstiri: Arad –
mănăstirea Arad Gai(stareță Maria Magdalena), Piatra Neamţ
– schitul Ţibucani(singura mănăstire cu hramul Mariei
Magdalena) , Iaşi- mănăstirea Sfânta Paraschiva… Am parcurs
în jur de 2.000 de km. În doar cinci zile. Am lăsat totul acasă şi
am plecat însoţită de o prietenă, Petrana . Ştiam pur şi simplu
că aveam să primesc nişte răspunsuri la întrebările: cine sunt,
de ce sunt cine sunt, ce-am făcut și de ce le-am făcut, ce
trebuie să fac mai departe… Întrebări copleşitoare, obsesive,
înăbuşitoare, înnebunitoare…Nu mai puteam respira, nu-mi
mai găseam locul, ritmul, rostul, pacea… Trebuia să aflu
răspunsuri.
Răspunzând la îndemnul sufletului, am plecat. Drumul
a fost infernal. Am întâmpinat fel şi fel de obstacole parcă
predestinate…


După ce a ajuns cu mine acasă, tata, în loc să o
drăgălească, să o alinte şi el, ca bărbatul devenit tată, a luat-o
la bătaie. Nici nu a lăsat-o să intre bine în casă… Ce vină avea,
săraca mamă, că a născut încă o fată? Noroc de bunica, care a
sărit să-l potolească.
Proaspăta mămică a improvizat un pătuţ, m-a pus acolo, parcă
o văd cum m-a privit cu milă şi a început să plângă. Nu avea de
nici unele… Nici scutece, nici măcar biberon. Nimic, nimic!
Bunica a sfâşiat un cearceaf de stambă şi a făcut câteva
scutece… Apoi a plecat pe la vecini să mai caute câteva
cearceafuri. A amenajat un pătuţ din copaia de plămădit pâine.
Refacerea, odihna, lăuzia mamei , au durat doar o zi. Apoi s-a
apucat de făcut chirpici. Bunica a stat cu mine câteva
săptămâni, apoi a plecat înapoi acasă la ţară.
Mama muncea zi şi noapte pentru a termina măcar o
încăpere până la venirea iernii. Nu mă vedea cu orele…
Copilăria mi-a fost grea, searbădă, lipsită de jucării, de
hăinuţe, de hrană adecvată copiilor mici, lipsită de bucurii…
Noroc totuşi că mama mai avea ceva lapte în sâni. Creşteam şi
nu îmi mai ajungea doar laptele mamei. În loc de lapte, mama
mă hrănea cu pastă din făină, apă şi untură. Orele, zilele,
lunile, au trecut cu mult chin. Casa a început să prindă contur,
avea deja acoperiş, avea ferestre şi uşi.
La împlinirea vârstei de doi ani am primit prima păpuşică… de
la mătuşa mea, sora tatii. Aşa am aflat ce-i aceea o păpuşă…
Prima amintire despre mine este de la doi ani şi patru
luni. Ştiu că e greu de crezut, dar m-am născut cu o memorie
specială, cu o minte ascuţită… sau poate sub o stea sfântă. Mă
jucam în grădină, în faţa casei, într-un mic lan de porumb…
Făceam din ştiuletele de porumb jucării, păpuşele…
Deși era spre miezul toamnei,era foarte cald. Eram
doar într-o cămăşuţă lungă. Mă jucam singură cu o
cutiuţă cu bombonele roşii. Am reuşit să desfac capacul cutiuţei
şi, una câte una le-am ronţăit pe toate. Doar că nu erau
bombonele, ci pastile dulci de ampicilină.

Mama lipea cu lut amestecat cu bălegar una dintre camere. Nu
avea timp pentru mine, sărmana… Într-un târziu, frântă de
oboseală, şi-a adus aminte de mine.
— Silvicaaa! Unde eşti, mamă, unde te-ai vârât? Silvicooo…!
M-a strigat o vreme, apoi a început să mă caute disperată. M-a
găsit într-un târziu fără vlagă, aproape fără suflare, tremurând
ca varga de frisoane, întinsă în lanul de porumb. Ţineam
cutiuţa de medicamente în mână. Mama era iar gravidă. M-a
luat în braţe şi, aşa, plină de lut şi paie, a fugit cu mine într-un
suflet la spital. Distanţa dintre casa noastră şi spital era foarte
mare. Nu s-a oprit decât acolo.
Atunci m-am văzut prima dată de undeva de sus…
Parcă asistam la întâmplările altei persoane, deşi eram foarte
mică. M-am văzut luată de cineva în braţe, m-am văzut plutind
pe nişte străzi necunoscute mie, apoi m-am văzut întinsă pe un
pat alb, cu cearșafuri albe, cu un furtunaş vârât pe gură şi îmi
venea să vărs. Revăd şi acum acea imagine tulburătoare: o
femeie gravidă în ultima lună alergând disperată cu o fetiţă
aproape moartă în braţe…
— Doamne, iartă-mă, nu am vrut să se întâmple aşa!… Nu-mi
lua şi copilul acesta! Nu mi-o lua și pe ea ! M-ai pedepsit o
dată, nu mi-o lua şi pe asta! Îţi promit, Doamne, că o să încerc
să o iubesc, dar nu mi-o lua! Iartă-mă că am spus că nu o
vreau! Iartă-mă Doamne!…
După orele de serviciu a venit şi tata la spital. A luat-o
pe mama la bătaie acolo, în salon, deşi era însărcinată în opt
luni.
— Crucea mătii, de ce nu ai avut grijă de fată? Unde ţi-au fost
ochii, Lucico? Te omor dacă moare şi fata asta! Te omor! Acasă
să nu-mi vii fără ea, auzi? Te omor, auzi?!…
Mama a stat la căpătâiul meu până când am deschis
timid ochii, până când am reînceput să trăiesc . Mi-au făcut
spălături, mi-au dat mâncare adevărată şi m-am întremat.
N-a fost să mor.


Se așeza cu încetineală pe un butuc cu picioarele
desfăcute şi mă urmărea. Mă chema la el, mă aşeza dinaintea
lui în așa fel încât palma mâinii să vină direct spre fundul meu,
fără vreun efort şi mă bătea cu doaga pârlită până obosea. Şi
eu stăteam, nu fugeam de bătaie… Mi-era prea frică de el,
paralizam de spaimă şi stăteam să încasez până obosea.
Deşi eram mărunţică la statură pentru vârsta mea, deşi
eram foarte firavă şi prost hrănită, mă străduiam din răsputeri
să îl ajut bărbăteşte pe tata la făcut butoaie. Focăream,
măturam talajul, vopseam gardina, dădeam butoiul cu lac… De
multe ori mă mai luam cu joaca, sau pur şi simplu nu reuşeam
să fac aşa cum trebuia treaba poruncită de către el, iar aceste
lucruri erau motive de răzbunare pe mine, pentru neputinţa
mea şi mă bătea cu cruzime fără să am vreo vină, decât aceea
că nu puteam şi nici nu ştiam să mânuiesc unele unelte. Mă
bătea cu pumnii, cu picioarele, cu cureaua, cu doaga… eram
doar o copilă plină de viaţă şi, ca orice copil, mai făceam şi
năzbâtii… Mă luam cu joaca împreună cu sora mea sau cu
hoarda de copii de pe stradă şi uitam să fac la timp curat în
casă, sau să dau cu mătura prin curte.


A plecat şi după puţin timp s-a întors cu un prosop alb,
lucrat de ea, cu marginile frumos croşetate . Mi-a pus pe
creştetul capului prosopul şi a rupt o turtă. Apoi a început să
spună o rugăciune în limba greacă. Nu înţelegeam ce spune,
dar vocea ei blândă , mă încălzea. Îmi transmitea ceva, dar nu
pricepeam ce anume. Simțeam cum mă cuprind emoții
neavute până atunci. Tremuram din tot corpul când am auzit
cum se frânge deasupra capului , colacul.
— Yayaca, dar de ce ai făcut asta?
— De acum înainte eşti femeie. Ai intrat în rândul nostru!
— Cum yayaca? Cum să fiu femeie?
— Lasă fata mea, că o să înţelegi toate la timpul potrivit.
— Şi ce anume ai spus?
— M-am rugat. M-am rugat ca tu să nu ai soarta mea, a mamei
tale şi a multor alte femei. M-am rugat să ai noroc în viaţă. M-am
rugat ca Dumnezeu să te aibă în grija lui.
– Cum adică yayaca, să nu am soarta ta sau a mamei ? Ce
înseamnă soartă ?
– Eii fata mea… soarta este ceva ce îți dă Dumnezeu. Dar tu ești
micuță acum și nu pricepi. Oricum, nu vreau să ai soarta
noastră. Îmi doresc să nu întâlnești în viața ta un om, un
bărbat care să te bată ,care să te folosească ca și pe o slugă sau
servitoare în casă. Îți doresc fata mea să fii iubită și fericită. Să
nu cunoști lacrima de amar. Să plângi doar de bucurie.
Atunci m-am simţit ca o prinţesă, eram parcă luată pe
aripi de îngeri și dusă sus, tot mai sus printre nori. O iubeam
enorm. O consideram nu numai bunică şi nană, ci şi mamă.


Am terminat şcoala profesionala ca şefă de promoţie şi
m-am angajat la Fabrica de Lapte. La 17 ani, munceam, cot la
cot cu adulţii. Am trecut, rând pe rând prin toate secţiile:
brânzeturi, îmbuteliat lapte, smântână, îngheţată. Tata, care
lucra acolo, îmi lua salariul. Totuşi, din primii bani câştigaţi de
mine, mi-a dat zece lei şi mi-am cumpărat un covrig, o
ciocolată cu rom şi foarte multe eugenii. Le-am mâncat pe
toate până mi s-a făcut rău. Acolo la I.C.I.L. îşi băteau joc de
sufletul meu TOŢI. Nu aveam prietene, nu aveam prieteni, nu
aveam pe nimeni. Mi-era frică să mă apropii de cineva.
Fugeam cât puteam de conflicte. Pentru că eram tăcută,
supusă şi speriată, mă puneau la treburile cele mai grele şi
urâcioase. Munceam fără să crâcnesc, oriunde mă punea şeful
de secţie. Cel mai greu îmi era însă să intru în cisterna cu care
se transporta laptele pentru a o spăla şi dezinfecta.
— Hei tu, Silvica, intră în cisterna de lapte să o speli! Ia peria,
ia găleata, ia dezinfectantul şi, hai!, la treabă!
— Bine… O să intru tot eu…
Orificiul cisternei era mic şi abia puteam să mă
strecor… Intram şi inima îmi stătea de frica întunericului şi a
mirosului de acrit, de împuţit… Mă revedeam în beci, acolo
unde mă punea mama să stau în genunchi. Frecam cisterna cu
furie, cu lacrimi în ochi de spaimă, de deznădejde. Mă sufocam
de frică. Îmi venea să urlu de frică, de singurătate, de
disperare, acolo, în spaţiul acela strâmt din cisternă. Îmi
doream să mor acolo, în interiorul coşmarului meu. Îmi
doream să se termine o dată pentru totdeauna durerile mele.
Conştientizam că o făceau în bătaie de joc şi cu toate astea
tăceam, mă supuneam… Era sarcină de serviciu.


Aveam posibilitatea să fug pentru totdeauna de acasă,
cu acte. Aveam posibilitatea de a-mi schimba viaţa, de a fugi
din acel mediu. Atunci am crezut că Adrian este jumătatea
mea. După foarte scurt timp, în luna noiembrie a aceluiaşi an,
avea sa-mi devină soţ.
În clasa a XII — a de Liceu seral, la doar 19 ani, m-am
căsătorit. M-am căsătorit pentru a scăpa de bătăile pe care le
primeam acasă şi de privaţiuni. M-am căsătorit cu primul
băiat după doar câteva luni de când l-am cunoscut. El m-a
cerut în căsătorie fiindu-i milă de mine, pentru că asistase
întâmplător, în câteva rânduri, la bătăile la care eram supusă.
Simțindu-l mai milos , i-am povestit despre suferințele mele.
Am plâns de câteva ori de față cu el, simțind nevoie de un
umăr pe care să-mi las durerile. Nu ştiu dacă ceea ce simţeam
pentru el era iubire,nu ştiu dacă ceea ce simţea el pentru mine
era iubire. Cert este că îl plăceam foarte mult şi am hotărât să
pornim împreună la ―drum.


După 33 de ore grele de aşteptare mi-am văzut în
sfârşit copilaşul.
Am avut însă un mare şi cumplit şoc: nu-l puteam ţine în
braţe, îmi sleiseră puterile şi era desfigurat, arăta ca o broască
cu ochii foarte umflaţi, arăta ca un moşuleţ, avea faţa şi
mânuţele parcă date cu aluat uscat. De frică şi de bucurie m-
am forţat, l-am strâns cât am putut la pieptul meu şi am
izbucnit într-un plâns puternic de bucurie, îmbinat cu o
fericire care nu poate fi exprimată în cuvinte.
Era băiat. Era băiatul meu. Era doar al meu, chiar dacă
arăta înfiorător. Arăta aşa, deoarece a stat prea mult la mine în
pântec. Puţin mai rămăsese să moară acolo, în trupul meu… El
plângea, eu plângeam şi nu ştiam ce trebuie să fac. Îl ţineam
strâns la pieptul meu şi plângeam. La un moment dat, a dat de
sfârc, şi a început să sugă. Simţeam cum viaţa mea trecea în a
lui. Simţeam cum se leagă ceva de nedezlegat vreodată între
mine şi copilul meu. O iubire imensă m-a cuprins. Inima mi sa
umplut cu aripi de fluturi. Fluturi ce se zbăteau să iasă afară,
să-mi spargă inima și trupul , să zboare în înaltul cerului să
strige tuturor, să strige lumii întregi : SUNT MAMĂĂĂĂ !


În timpul naşterii însă, s-a declanşat o boală cumplită,
o boală care nu are leac şi nici nu există un tratament care să o
facă să stopeze. Am descoperit însă mult mai târziu despre ce
boală e vorba. Atunci , în sala de alăptat, am văzut doar că nu
mai am putere. Nu înțelegeam de ce, dar ele îmi scădeau de la
o zi la alta.


Am visat să mă mărit şi să o duc bine cu soţul meu; am
visat să scap de bătăile de acasă, dar m-am înşelat. Adrian, în
inconştienţa tinereţii şi împins de anturaj, a continuat ceea ce
tata a început: maltratarea fizică şi psihică. Aş fi vrut să fug şi
de la el, dar mi-a fost frică. Am fost laşă. Mi-a fost frică să
încep o nouă viaţă de una singură. Mi-era ruşine de oameni.
Mi-era frică de părinți, mi-era frică în special de Adrian. Miera
frică de necunoscut. Mi-era frică de mine, de singurătate.
Toată viața m-am supus altora, toată viața am crescut în
teroare și spaime. Eu nu știam ce este viitorul. Viitorul meu era
negru. Nu aveam pe nimeni lângă mine care să mă sfătuiască,
să-mi dea imboldul de a mă rupe de coșmar. Eu nu știam să
visez. Trăiam doar prezentul, așa cum venea el. Am sperat că
totuşi, o dată cu trecerea timpului se va maturiza şi se va
îmbuna. Speram și-mi spuneam mereu că este ultima oară
când mai dă în mine. Speram că va vedea într-o zi că sunt om,
că sunt femeie că sunt un suflet. M-am întrebat nopţi la rând
de ce s-a schimbat după căsătorie? Cum s-a transformat din
băiatul finuţ şi delicat, atent şi amabil într-o fiinţă fără suflet.
Unde greșeam ? Greșeam eu ? greșea el ?Răspunsul mi-l
dădeam tot eu: ce a văzut acasă, a făcut şi el. Cei şapte ani de
acasă şi-au pus amprentă şi pe el ca şi pe mulţi alţii. Şi el a
crescut într-o familie unde violenţa domestică era la ea acasă.
Prin accesele lui de furie voia să-şi arate cât de ―bărbat este.
Vroia să-mi arate sau să arate tuturor cine conduce în casă.


Boala psihică mi-a afectat însă sistemul muscular şi
mai mult.Familia mea (soţul şi fiul) era disperată de felul în
care evoluau bolile mele. Nu mai puteam merge, nu mai
puteam ridica mâinile de loc, nu judecam, nu mai puteam nici
măcar să mestec. Ajunsesem, destul de repede, o persoană
neajutorată. Uitasem că sunt femeie, gospodină, mamă.
Devenisem o păpuşă doar cu putină viaţă în ea. Devenisem o
legumă cu chip frumos.
Ţineam în continuare foarte mult să mă aranjez, să mă
îmbrac frumos, să mă scoată la plimbare. Soţul meu m-a
internat la psihiatrie pentru tratament. Acolo am stat ceva
timp, în jur de trei luni, până când, văzând că nu-mi revin, ba,
mai mult, evoluează şi boala psihica şi boala neuromusculară,
m-a dus la spitalul din Covasna.
Când am ajuns la spitalul din Vâlcele— Covasna,
doctorii şi asistentele s-au speriat de cât de repede s-a
accentuat boala şi de faptul că nu judecam, nu reacţionam, nu
recunoşteam pe nimeni. Nu mai voiam să lupt pentru nimeni.
Într-una din zile, eram singură în salon, când a venit la
mine la pat o asistentă. O unguroaică, ILDIKO, o femeie
mândră, cu prestanţă, pe care o admirasem din clipa în care
am văzut-o prima dată, dar care era destul de rece și distantă
cu mine şi cu ceilalţi pacienţi ai spitalului.
Deci, în ziua aceea a venit la mine în salon şi a început
să plângă la patul meu, a început să-mi spună cuvinte de
încurajare, mi-a spus că sunt tânăra, că sunt frumoasă, că sunt
o femeie puternică şi că băiatul meu are nevoie de mine. Că
trebuie să mă fac bine, să-mi revin din starea aceea de
inconştienţă.
Şi-a povestit apoi viaţa, o viaţă care a fost cumplit de
grea şi dificilă, dar cu ajutorul lui Dumnezeu a reuşit sa treacă
peste toate greutăţile. Ea trebuia să fie un exemplu pentru
mine, eu trebuia să mă trezesc, să revin la viaţă.
Venea zilnic la patul meu să mă hrănească, atunci când
toţi ceilalţi erau plecaţi la masă şi-mi vorbea:
— Silvica, draga mea, luptă, luptă cu tine, trebuie să-ţi
depăşeşti neputinţa. Trebuie să trăieşti! Ai un copil superb,
este încă mic, are nevoie de tine…
Priveam către ea şi o vedeam ca pe un înger… Era
îmbrăcată în alb, vorbea dulce şi calmă, cu accentul ei frumos
de unguroaică. Nu înţelegeam ce vrea de la mine, dar îmi
făceau bine cuvintele ei:
— Silvica, draga mea, luptă, luptă, pentru copilul tău… Luptă
pentru tine, eşti mult prea tânără, luptă. Uite, tu ai impresia că
sunt o femeie puternică. Da, sunt, doar că am avut o viaţă
foarte grea. Am crescut fără părinţi. Bunicii mei care erau
foarte în vârstă m-au măritat de tânără cu un ungur cu mult
mai mare decât mine. Am suferit enorm. Era gelos şi mă bătea
mereu. Până la urmă am scăpat de el. A murit acum trei ani.
Acum am întâlnit un om foarte bun cu care trăiesc. Nu m-am
lăsat învinsă. Am luptat cu mine pentru a reuşi în viaţă. Am
vrut de multe ori să mă sinucid… şi mi-a recitat câteva versuri
din poezia „DACĂ‖, de RUDYARD CHIPLING.
„Luptă… luptă… pentru copilul tău…‖. Am mai auzit
cândva cuvintele acestea. Cine mi le-a mai spus? Cine sunt eu?
Unde mă aflu? Şi cine este acest înger care îmi recită versuri…
îmi recită versuri…?
„DACĂ,
de RUDYARD KIPLING
(aceasta poezie m-a readus din lumea ireala în care mă
scufundasem şi în care îmi era foarte bine)
De poţi să nu-ţi pierzi capul, când toţi în jurul tău
Şi l-au pierdut pe-al lor, găsindu-ţi ţie vina,
De poţi, atunci când toţi te cred nedemn şi rău
Să nu-ţi pierzi nici o clipă încrederea în tine,
Să poţi s-aştepţi oricât fără să-ţi pierzi răbdarea,
De rabzi să fii minţit, fără ca tu să minţi,
Sau când minţit de alţii să nu ai răzbunare,
Să vrei a le răspunde, dar nu cu rugăminţi,
De poţi visa, fără să te robeşti nicicând visării,
De poţi gândi fără să-ţi faci din asta ţel,
De poţi să nu cazi pradă nicicând exasperării
Triumful şi dezastrul privindu-le la fel,
De rabzi s-auzi cuvântul rostit cândva de tine
Răstălmăcit de alţii, ciuntit şi prefăcut,
De poţi să-ţi vezi idealul distrus, şi din ruine
Să-l reclădeşti cu arderea fierbinte din trecut
De poţi miza pe-o carte întreaga ta avere
Şi tot ce-ai strâns o viaţă să pierzi într-un minut,
Şi-apoi fără a scoate o vorbă de durere
Să-ncepi agoniseala cu calm, de la-nceput
Şi dacă trupul tău, uzat şi obosit
Îl vei forţa să-ţi mai slujească încă,
Numai prin străşnicia voinţei tale
Şi astfel să steie peste vreme aşa cum stă o stâncă,
Şi dacă poţi să umpli ursita trecătoare
Să nu pierzi nici o clipă din al vieţii ton,
Al tău va fi pământul cu bunurile toate,
Şi ceea ce-i mai mult chiar, vei fi OM
Auzeam mereu, ca un cântec de leagăn, de alinare:
„Şi dacă trupul tău, uzat şi obosit / Îl vei forţa să-ţi mai
slujească încă, / Numai prin străşnicia voinţei tale‖.
Prin străşnicia voinţei tale, copil, familie, realitate, voinţă,
copil, voinţă…
La un moment dat am avut o sclipire de luciditate,
parcă am început sa mă trezesc dintr-un coşmar. Mintea mi se
lumina încet. Versurile au fost pentru mine declicul care m-au
readus la viață, la realitate. Povestea ei, cuvintele, tonul cu care
îmi povestea. Toate acestea m-au trezit din visul în care mă
refugiasem. Trebuia să nu-mi las copilul singur. Nimeni în
afară de mine nu-l putea crește așa cum îmi doream eu.
Trebuia să înving iar moartea. Moartea sufletului.
Mi s-a propus să renunţ la antidepresive, deoarece îmi afectau
foarte tare şi repede sistemul muscular. Am început, uşoruşor,
să renunţ prin propria-mi voinţă la unele analgezice.
Apoi, mi-am adus aminte şi am realizat că am un COPIL care
are nevoie de mine şi pe care trebuie să-l cresc, să-l ajut să fi e
OM.”

Sunt recunoscatoare pentru ca aceasta poveste este o invatatura pentru noi toate. Te las pe tine sa te bucuri de intelepciunea vietii de dupa viata.  Chiar asa se numeste cartea scrisa de Silvia Bya Urlih: „Viata de dupa viata” din care ți-am împărtășit aceste fragmente. Te invit sa citesti cartea Silviei in intregime. O poti comanda de aici: silviabyaurlih@yahoo.com

„LUMINA VIE A IUBIRII DIVINE FIE CU TINE !”

Te salut in felul in care a făcut-o Silvia si recunosc ca mi-a încălzit inima. Apoi am simțit o caldura plăcuta prin tot corpul.

Astăzi, dupa 1 An de Poveste alaturi de voi, UIMITOARELOR, aleg sa imi ridic vibrația si sa depășesc, lăsând in urma toate experiențele si gândurile care nu ma mai servesc! Va invit pe fiecare dintre voi sa va transmiteți gândurile bune peste tot in jurul vostru. Faceți ca lumina voastră interioara sa strălucească precum un soare cald si mult așteptat.
Dupa atâtea furtuni si ploi, STRĂLUCIREA voastră nu s-a lăsat așteptata, femei dragi!
Va iubesc.
Toate femeile extraordinare sunt aici. Tu, ce mai aștepți?

 

 

Rescrie-ți Povestea.

In fiecare sambata.

De la ora 19.

Doar femei uimitoare

&

extraordinare.

Așa, ca TINE!

Sunt L❤️RE si iti multumesc ca te alaturi Comunitații Rescrie-ti Povestea. Înscrie-te cu adresa ta de email si vei afla tot ce se intampla nou pe Lore.Luxurious.Life sau poti fi chiar tu una dintre protagonistele de la Rescrie-ti Povestea.

Cum?

LIKE Lore.Luxurious.Life on Facebook:

https://www.facebook.com/eusuntiubire/

SUBSCRIBE on YouTube:

Lore

Sunt Lore, creator Lore Luxurious Life si scriu cu si despre femei uimitoare & extraordinare. Asa, ca Tine! Te invit in Comunitatea noastra!

Leave your message